Când scleroza multiplă rupe tăcerea.

2020
Ultima zi de miercuri a lunii mai.

Ziua Mondială a Sclerozei Multiple (WORLD MULTIPLE SCLEROSIS DAY) sau encefalomielită diseminată.
Am scris câteva rânduri la îndemn, ce este drept, dar cu sinceritate și din inimă.

Pentru prietenii mei de aproape sau de mai departe, care în privat îmi scrieți de câte ori aveți nevoie pentru a ne susține în desfășurarea vieții și a acțiunilor cotidiene alături de Prietenul și în același timp, dușmanul neinvitat în viața noastră, Scleroza Multiplă.

Pentru cei care nu știu ce bine este să fi sănătos ce binecuvântare și care pentru mulți dintre cei suferinzi adresează cuvinte apăsătoare: ”ești sclerozat” sau ”tratamentul te face în cine știe ce fel”


Pentru că nu este plăcut pentru nici unul din cei afectați de această boală să se afle prin suferința cauzată de ea, că în fiecare an, în ultima zi de miercuri a lunii mai, este marcată Ziua Mondială a Sclerozei Multiple (WORLD MULTIPLE SCLEROSIS DAY)
în peste 73 de țări se organizează diverse activități pentru a informa că această zi a fost lansată în 2009 și este coordonată de Federația Internațională de Scleroză Multiplă, această afecțiune fiind una dintre cele mai frecvente tulburări neurologice și cauze de invaliditate la adulții tineri.
Scleroza multiplă numită și scleroză în plăci, diseminată, sau altfel spus encefalomielită diseminată, descrisă pentru prima oară în 1868 de Jean – Martin Charcot, fiind o boală inflamatorie care afectează sistemul nervos central producând o gamă largă de semne și simptome variază de la o ușoară senzație de amorțeală până la dureri insuportabile și paralizii.

Simptomele sunt imprevizibile incluzând clar handicapuri fizice de aceea i se spune ”Boala cu 1000 fețe”, deoarece ea se manifestă diferit de la caz la caz, iar simptomele pier și revin brusc fără avertisment sau cauze, iar când există o cauză de formă infecțioasă, fiind necruțătoare, apare puseul care se caracterizează printr-o perioadă de criză în care se intensifica simptomele bolii.
Da!!! Și tratamentele sunt scumpe, ele nu vindecă boala ci doar răresc frecventa și amplitudinea puseurilor.
Schimbările pe care le aduce orice afecțiune, dar mai ales una despre care nu știai nimic, sunt copleșitoare De la tine, însuți până la familie, prieteni și tot ce ține de activitatea ta se schimbă.
Pentru voi, am scris aceste rânduri pentru că știu prin ce treceți și pentru cei la care pot să fiu alături, toată prețuirea mea.
Sunt Zâna, anul acesta împlinesc 45 ani, diagnosticată cu scleroză multiplă, în program intensiv de tratament.
Am plâns, am râs, nu am înțeles gravitatea la începutul declanșării puseelor, fiind cu mulți ani înaintea diagnosticării, apoi vlăguită am acceptat. Dar nu pentru că sunt mai deosebită sau mai puternică decât oricare dintre voi, ci pentru că după ce mă lupt cu mine, aici începe lupta cea mai grea și obositoare… apoi îmi ridic privirea când sunt devastată complet și mă uit cu ochii la Cer!

”Psalmul 121 :1-3

1 Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi vă veni ajutorul?
2 Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.
3 Da, El nu vă îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte nu vă dormita.”

Și aștept.

Cei mai mulți avem familii, cei mai mulți soți și copii.
Eu încerc din răsputeri să rezist și m-am descurcat, aș spune cu îndrăzneală foarte bine, mult timp.
Dar vine și perioada când se schimbă, încet fără să simți situația, totul stă în a te adapta, nu este ușor, doar teoretic.

Practic este greu deoarece te loveșți de metehnele sistemului de situația grea a ta ca bolnav și posibilitatea de a-ți îndeplinii activitățile, visele, fiind limitate de cele mai multe ori,  de circumstanțe și situații care te jignesc,te îngenunchează!
Stau mă rog la Cel ce poate totul și care până astăzi mi-a dovedit că El dă viața și tot El o ia, deasemea El ne-o umple de putere :

”El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşți, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice.” Evrei 5:7-9

Trebuie să ai grijă de tine! Neapărat! Ca să poți avea grijă de copii, soț, soție, familie, ce înseamnă ea, părinți etc
Este ca la avion: masca de oxigen întâi și-o pune adultul, după aceea o pui la copil.
Nu este bine să filosofezi prea mult, nu ajută.
Probat, experimentat cu viața mea.
Ascultați de medic și urmați tratamentele. Stiu, sunt și reacțIi adverse, dar o asemenea afecțiune nu o ajutați cu ceai de păpădii, acelea sunt alternative și este indicat, tot ce vă permiteți din terapiile alternative să le alăturați lângă cele recomandate de medicul dumneavoastră, dar nu vindecă.

97671937_2617103275194041_7511782592501252096_n
Sunt binecuvântată cu un medic bun, înțelegător și o echipă alături la care merg cu plăcere, fiind familiarizată, oricând pentru orice nelămurire.
Este o boală care progresează și o boală în care creierul orice faci se modifică. Îți schimbă personalitatea, îți schimbă viața. Poți căpăta oricând dizabilități de toate felurile și să te recuperezi la fel de aleatoriu.
Dar nu este o soluție să trăieșți doar cu frică și poate nici doar cu curajul dat de noul: de ce nu?
Nu așteptați nimic de la cei apropiați, cei din familie, asta pentru a nu trăi dezamăgirea nepăsării.
Asta am întâlnit des în ceea ce îmi scriau unii sau alții și poate și eu….
Ce pot înțelege sau cum ar putea?
Mai bine să trăim bucuroși pentru sănătatea lor și împlinirile lor, făcând motive de bucurie și pentru noi.
Unii pentru alții cei în suferință și în putință de a face bine, să o facem.
Ne ajută mult, mai ales că  avem o zi  de informare dar noi putem să o privim ca o zi de Întărire spirituală.
Cine se poate bucura de o zi care amintește de o afecțiune, o boală un handicap?
Dar putem aduna mult bine trăind frumos, încrezători că fiecare zi este un nou început: pentru unii mai stângaci, greoi, pentru alții mai ușor, indiferent de forme, să iubim, să prețuim fiecare zi, familia, copiii și mulțumind la Dumnezeu zilnic pentru fiecare clipă
plăcută și mângâierea primită în dar.
Sunt sigură că le trăiți.
Mă întrebam zilele acestea ce îi poți spune unei persoane care suferă. Mi-am dat seama cât de goale sunt cuvintele mele pentru a răspunde unei asemenea nevoi și sunt un om în cauză. Așa că am apelat la Cuvânt, la Scriptură.

Și cred că El, „Domnul” are o soluție, are o făgăduință pentru orice situație, oricât de dureroasă ar fi.

” Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă.”
Psalmul 119:50″

PS: Să nu uit. Mulțumesc îngerilor și celor de sus din cer, dar mai ales celor de aici și sunt mulți… Vă mulțumesc.

Cu drag și din toată inima vă doresc puteri înnoite zilnic și sănătate de rezistență.

Cu prețuire, Zâna

Scrisoarea intâi pentru Anda din liceu care își dorea medicina

Am stat multe momente gândidu-mă ce să îți scriu. Avem unele zile în care găseam cuvintele potrivite, alteori scriam și ștergeam rânduri întregi. E dificil să scrii o scrisoare unui destinatar necunoscut. Însă știu și că am scris aceste rânduri ca și pentru mine, Anda din trecut, o Andei din liceu, din gimnaziu, o scrisoare pentru mine și pentru tine de la extaz la agonie. Nu știu cine ești, care e numele tău și nici măcar cu câte lingurițe de zahăr îți bei cafeaua, dacă o bei cu zahăr. Nu știu care sunt cele mai mari frici ale tale și care e cea mai fericită amintire a ta. Nu cunosc nici cele mai puternice convingeri și nici lucrurile care te motivează. Iar pe lângă toate acestea, suntem fiecare diferiți. Astfel încât experiență mea nu poate fi perfect identică cu experiență ta. Diferențele oamenilor sunt atât de comune, ca și când intri într-un râu: nici o picătură de apă nu va ajunge să te atingă de 2 ori. Atât de diferiți suntem și atât de complexă e viață. 

Am învățat însă și că fiecare acțiune are un sunet. Fie unul pe care nu îl auzim sau un sunet strident. Sunete care compun muzică sau zgomote. Iar aici e un drum de mijloc, un lucru în comun.

Nimeni nu poate explica sentimentul pe care îl ai în fața unui eșec, doar cel care a trecut pe acel drum.

Iar comunul dintre eșec și sunete este faptul că accidentele de mașină au zgomote puternice, foșnăitul unor frunze are sunet fin însă cine poate auzi sunetul unui vis care se destramă? Cine poate pune într-o partitură sunetul unei inimi când e rănită? Cine poate auzi momentul în care fiecare idee se dezintegrează, fiecare plan pică de pe piedestal iar fiecare emoție devine anesteziată?
Cu siguranță nu se poate. Cine poate explică sunetul pe care îl face inima ta în față unei dezamăgiri? Știu că e un sunet, deoarece momentul în care am privit cuvântul “respins”, am auzit cum în fața mea se demolează totul din jurul meu. Doar cineva care a simțit o dorința intensă și nu s-a îndeplinit poate auzi acest sunet…

Însă știu tot din experiență sigură că acest lucru poate fi alinat când înțelegi care e ușa pe care trebuie să o deschizi, care sunt șansele pe care trebuie să le alegi.
De mic copil, mi-am dorit să învăț cât mai multe despre științe, mi-au plăcut atât chimia cât și biologia, uneori având un “love-hate relationship” cu acestea. Biologia întotdeauna a fost pe placul meu, așa că despre lucrurile plăcute, doar de bine. Câteodată îmi amintesc cu haz de inocența mea în fața paginilor din Corint. Însă chimia pe cât de tare îmi plăcea, pe atât de tare simțeam cum mă împiedică. Uneori simțeam chiar că la fiecare pas înainte, mă loveam de 10 pași înapoi. Dar am ținut strâns cu dinții de visul meu.

Astfel, mi-am dorit să urmez medicina înainte să știu tot ce implică ea. Datorită unor circumstanțe (dar felul în care am ajuns să aleg medicină e o altă scrisoare ce va fi înfăptuită mai târziu) eram familiarizată cu spitalul și cu tot ce înseamnă el. Vedeam serii întregi de rezidenți și uneori mă vedeam și pe mine în halatul alb simțind cum orice față brunetă cu par lung e o oglindă a viitorului meu. Așa că mi-am dorit să ajung și eu la Cluj, pentru a urma medicină în locul în care acest vis s-a implantat sub pielea mea ca un microcip care de fiecare dată când mă gândeam la vreo altă posibilitate se activa și îmi spunea să renunț la planuri care ar putea însemna altceva. M-am apucat de pregătire în clasa a-11a, la chimie însă nu am găsit compatibilitatea și pregătirea potrivită, trăind un alt șut care simțeam că mi-a furat din timp. Am continuat în clasa a12-a cu visul meu și cu profesoara nouă de chimie, pentru care am doar mulțumiri și căruia îi transmit toată dragostea mea, deoarece a fost profesorul care mi-a arătat că orice vis atât de bine înrădăcinat poate să se îndeplinească dacă cineva are încrederea suficientă în tine încât să îți dea curajul să înfrunți orice obstacol. Acea persoană ești tu. Astfel, nu m-am putut transpune mai mult decât fictiv în alt domeniu. Mereu există acel “ce ar fi fost dacă” însă era mereu privit și judecat de mine în halat alb într-un colț. Așa că, acest vis era atât de bine săpat în venele mele încât în Crăciunul anterior verii în care trebuia să dau admiterea, am scris pe un bilețel “UMF LOCUL 13” ca o dorință, știind că această dorință e atât de puternică încât Cineva, va conspira împreună cu tot destinul meu să o îndeplinească. (13 fiind ziua mea de naștere și numărul care a marcat cele mai importante evenimente din viață mea, al meu unlucky cum se spune, lucky 13)

În inocența mea, am căutat acest număr la fiecare simulare, examen, număr de grile…Dar parcă se ascundea de mine. Parcă acest semn atât de mare și de clișeic din viața mea, de data această nu voia să mă mai marcheze.

Ziua examenului a venit , iar eu mă simțeam parcă într-un film în care eram doar spectator la evenimentele din viață mea. Iar la acest episod, chiar un spectator am rămas…
Ultima notă de admitere a fost 7.94 iar eu am avut 7.80. Sentimentele pe care le-am simțit le-am descris cât mai obiectiv posibil, deoarece cuvântul “respins” pur și simplu îți provoacă ceață în inima. Însă cu ajutorul și susținerea familiei mele, a acelor profesori minunați care mi-au spus să nu renunț am învățat un nou lucru:

Atunci când viața îți da lămâi, nu faci limonadă. Iei lămâile, le plantezi, uzi grădina respectivă până când se transformă în hectare și la recoltă negociezi prețul lor înapoi cu viața. 

Deoarece în momentul în care eșți căzut, nimeni nu te va ridica la fel cum o vei face tu când decizi că ai lăsat sunetul de inima spartă să te cuprindă suficient. Nici un cuvânt cald nu va fi acolo să încălzească spațiul gol pe care îl formează nodul din gât. Așa că te ridici, a doua oară, a treia oară, a patra oară până când învingi. Și când învingi, îți vei mulțumi că nu ai făcut limonadă din lămâi.
Astfel, în căutarea drumului meu, într-una din nopțile fără somn și cu multe gânduri, am găsit admiterea din toamna la UMFST Târgu Mureș, realizând cum aceasta a fost prezentă în viață mea încă de la început abia anul acesta, găsind o poză de la prima caravană UMFST în liceul la care am participat, care a avut loc în 13 octombrie 2016. Așa că am mai învățat un lucru despre lămâi: uneori sunt acre doar pentru că nu realizăm ce ar trebui să facem cu ele, dar fiecare pas vine la timpul lui potrivit.
Mi-am șters lacrimile, am adunat cărțile, forțele, gândurile, discuțiile cu foșți colegi dragi care m-au încurajat să încerc iar, susținerea părinților mei care niciodată nu mi-au spus că vreun drum ales ar fi imposibil, încurajarea doamnei profesoare de chimie, profesori dragi din liceu care mi-au predat, un bagaj mare și frumos de curaj împletit cu dorința și în toamna respectivă am dat admiterea iar. Iar dacă simți că nu găsești susținerea necesară, deschide sufletul si înrădăcinează-ți visul care îți va da tot ce ai nevoie.

În fața ușii mari și impunătoare a sălii festive, o voce caldă a unei doamne profesoare pe care o respect enorm și care a ajuns să îmi fie profesoară în primul an de medicină, mi se adresează: “Domnișoară Mețac? Locul 13”.
Astfel, examenul acesta nu era doar un film pe care îl priveam. Era filmul vieții mele care se derula ca într-o clepsidră, personaj principal fiind eu, fata din liceu de pe locul 13 care a intrat cu prima notă.

 În fața universității, tânăra ajunge la destinație. Așteaptă rezultatele unui examen cu emoție. Erau ani de muncă, de nopți, de vise și speranțe care puteau fi strivite că în alte dați de 3 secunde în care își citea numele. Se afișează rezultatele. Cu lacrimi în ochi, se caută pe lista „respins”. Nu se regăsește, așa că fără pesimismul inițial, își face curajul să se uite pe lista admișilor. Era chiar ea, cea care stătea pe locul numărul 13 în sală, era cap de listă,  era prima…dar nu pentru că avea un merit, ci pentru că Cineva i-a îndeplinit fiecare promisiune. 


Astfel, scrisoarea mea se încheie spunându-ți că oricât de multă ceață e în inima ta, oricât de tare simți că fiecare cărămidă din clădirea în care stai se sparge în urechea ta internă, atunci când ești pe drumul tău, lângă oamenii dați ție, indiferent în ceea ce crezi sau ceea ce simți, când ai un vis ține cu dinții de el, deoarece nimic nu se va compara cu sentimentul pe care îl vei avea în prima ora de anatomie când îți vei pune bonetă pe cap, în prima gardă sau în primul laborator de biochimie. Nimic nu se compară când te afli lângă oameni frumoși cărora le mulțumesc pentru fiecare amintire pe care o vom avea în următorii 6 ani, când îți vei suna prima dată parinții după primul seminar sau chiar și emoțiile și sesiunile care îți vor întări și modela caracterul atât de mult încât vei reuși la finalul celor 6 ani să spui că e o zi frumoasă pentru a salva vieți.

Și ar mai fi, dar nu vreau să îți stric surpriza…


P.S. Și data viitoare când primeșți lămâi, spune “mulțumesc”, pentru că lămâile folosite cum trebuie sunt scumpe, iar după ce reușești te aștept să bem vara o limonadă împreună din hectarele tale.

Abecedar.

IMG_9712Am crescut într-o familie de creștini…de când am fost copil, părinții mei m-au învățat despre Dumnezeu și puterea Sa care poate transforma orice situație, m-au învățat ce înseamnă rugaciunea și cum ea poate modela inimi. Prin harul Domnului, la vârsta de 14 ani, l-am primit pe Dumnezeu în inima mea ca Domn și Salvator personal iar în mărturia mea, în cuvinte mai puțin sofisticate fata de cele de acum am descris identic aceste întâmplări . Era o zi minunata de Florii, iar de data aceasta, la 6 ani diferența în momentul în care am scris acest articol am trăit o zi a Invierii, de 28 aprilie, ceea ce a făcut pentru mine aceasta aniversare să fie cu atât mai specială…

Nu știu care ar fi fost drumul și parcursul meu fără Domnul, însă știu ca nu am nici cea mai mica curiozitate. Deoarece, e un dar nemeritat sa fiu iertată, salvată. Pentru că în momentul în care guști din bunătatea și harul lui Dumnezeu și ești binecuvantată în fiecare clipa în care îți deschizi ochii cu pacea Lui, în momentul în care realizezi ce înseamnă sa fii fiu de Împărat și statutul privilegiat pe care îl ai, și anume faptul ca noi, vom domni cu El realizezi ce înseamnă dragostea adevărată. Iar dacă cei mai mulți alearga sa rezolve un gol în suflet, nu pot decât sa îi mulțumesc Domnului pentru privilegiul de a fi salvată, iubita și scrisă în Cartea Sfânta și în palmele sale. Deoarece orice furtuna vine peste viața ta, orice durere sau orice neprevăzut, împreuna cu El ai curaj sa pășești și pe marea învolburata. Astfel, în acești 6 ani, precum un copil care își trăiește copilaria și apoi merge la școala, la fel simt și eu ca trebuie sa scriu despre abecedarul pe care în acești 6 ani l-am primit.

Am învățat în acești 6 ani ca ”Avine de la Atotputernicia lui Dumnezeu. De la felul în care a schimbat și modelat viața mea chiar și când nu am înțeles…Căci toate lucrurile au lucrat spre binele meu, spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu. Căci chiar când mi se parea imposibil, când nu vedeam nici o poartă de scăpare, Dumnezeu cu rabdare mi-a șoptit ”asculta, așteaptă, alege-mă”.

Apoi am învățat ca ”B„ vine de la…Bunătate. Atunci când Dumnezeu vrea sa își împlinească un plan în viața ta, nimic nu exista ca sa poată opri acest fapt. Ca El dă biruința, blândețea, bucuria. Am învățat ca uneori, vasele de lut au margini dure și trebuie șlefuite, ca ele sa poată servi Imparatului Divin. Ca bunătatea învinge orice stăpânire, orice răutate și că nu trăim un basm când spunem ”binele învinge răul„.

Am învățat despre ”C„ de la Credință…căci numai dacă pășești prin valea umbrei morții ajungi la mal. Doar privindu-L pe El. Chiar și când nu înțelegem. Chiar și când ni se pare o nebunie. Caci doar credința sta la temelia noastră, doar crezand …putem umbla prin har, prin credința. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Nu prin rațiune sau inteligență, doar prin cunoaștere, chibzuință, călăuzire.

D a venit de la Dragoste…si doar despre dragostea Sa cred ca aș putea sa scriu slove întregi. Doar intelegand ca a dat pe singurul Sau Fiu….pentru mine, pentru tine, ca noi sa putem sa fim salvați prin sânge sfant…iar DRAGOSTEA este întotdeauna suficientă. Ea este totul și cuprinde totul. Deoarece dragostea = DUMNEZEU.
”E„, vine de la Evanghelie, c
ăci orice copil crește doar dacă are parte de hrana potrivita. Doar hranindu-ne cu bucate sănătoase putem să ne dezvoltam. Niciun cuvânt nu e suficient sa exprime măreția Sa, nu e nimeni ca El, nimeni. El este Isus Cristos. Motivul pentru care ne-am născut în lumea aceasta. Din El și pentru El. Niciun gând nu e suficient de puternic sa exprime puterea Sa.
Iar ultima litera, ”F„ vine de la frumusețea umblării cu El. Caci nu avem un Dumnezeu sau lider religios care a murit, ci
Cel care este viu în veci de veci. Nu avem nici zei care au urechi dar nu aud, au ochi dar nu văd… avem un Dumnezeu care se va întoarce și împreună vom împărăți cu El. O frumusețe care nu poate fi descrisă în cuvinte, dar poate fi simțită de fiecare dintre noi când îngenunchează la cruce…Nici o măsura nu poate defini natura Sa cea mare. Și niciun cântec nu poate sa laude complet dragostea aratată pentru noi. Pentru ca El este Cristos, Mielul de jertfa care s-a coborît pentru noi. El este piatra din capul unghiului, lepadata de zidari.. dar centrul universului creat în onoarea Sa. Căci ”În dimineața promisiunii, Când din mormânt El a înviat, Leul din Iuda a-nvins păcatul, Prin moartea Sa ne-a răscumpărat… Isus Tu m-ai eliberat”.

Verde crud

Privesc uimită pe fereastră şi ochii parcă nu vor să accepte realitatea ce se dezvăluie dincolo de sticla rece…

IMG_20190307_155630.jpgPrimăvara şi-a schimbat haina ei de verde fraged şi strălucitor cu un covor alb, pufos, ce mă duce cu gândul la zilele unei ierni veritabile…Deschid fereastra să mă conving de absurda realitate şi o pală de aer îngheţat îmi trimite în casă câţiva fulgi de nea ce în treacăt îmi ating obrajii şi am comfirmarea…Iarna s-a întors….Poate pentru puţin timp…dar s-a întors şi privesc cu milă la florile pline de curaj ce răsăriseră în grădină…acum acoperite de zăpadă…pierdute parcă în aşternutul alb ce s-a lăsat peste noapte! Cu paşi şovăitori îmi croiesc cărare spre ele şi cu mâna tremurând înlătur zăpada de pe lujerul unei zambile…Mă aştept să fie îngheţată…ucisă de haina rece de omăt dar nu…ea este vie…în contrast cu albul de afară este întradevăr de un verde mai viu ca niciodată…Parcă această zăpadă căzută pe neaşteptate ar fi pus în ea puteri noi…şi răbdare…şi încrederea că într-o zi, soarele va străluci mai tare şi primăvara va veni cu adevărat!.În Biblie există multe referiri la anotimpuri pentru ca noi să înțelegem cum lucrează Dumnezeu în noi. Bucură-te! Domnul transformă inima ta asemeni unei minunate grădini din care se revarsă plinătatea Lui.
Primăvara schimbă filmul alb-negru şi toate nuanţele de gri într-un film viu colorat. Indiferent de iarna care încearcă uneori sa revină în sufletul tău, Soarele nostru are grijă că noi asemenea anotimpurilor să ne dăm roadele la timpul potrivit. Uneori nu înțelegem de ce iarna revine în mijlocul unei perioade pline de soare, iar alteori nu înțelegem de ce avem parte de ploi de toamna în mijlocul unei veri, dar Dumnezeu este Cel care este mereu în controlul anotimpurilor chiar și din viața noastră. Să nu uităm dar că florile nu pot crește fără ploi și noroi după cum și diamantele nu se pot forma fără presiune. Fiecare întâmplare din anotimpurile inimii noastre au un rol de a ne modela, schimba și a ne crește spre lauda și slava numelui Său.

Dar noi? Noi oamenii avem puterea oare ca atunci când în vieţile noastre mai vin şi zile geroase să putem sta liniştiţi în încercări ştiind că Soarele nostru Isus ne va încălzi prin căldura dragostei Lui şi ne va scoate biruitori?
Ah, dacă ne vom deschide cu adevărat ochii sufletului, și dacă ne vom ascuţi auzul, vom descoperi că Isus Hristos bate demult la ușa inimii noastre ca să aducă primăvara, astfel încât oricat de grea ar fi iarna ce ar încerca sa revină, ea nu va avea suficienta putere sa schimbe vremea din sufletul nostru.
Dumnezeu te cheamă de dincolo de scobiturile prăpăstiilor acestei lumi, în care te-ai ascuns și în care te-ai complăcut…Căci iată că a venit vremea să-ţi eliberezi inima din crăpăturile stâncii, în care ţi-ai zidit-o, și să o lași să zboare către El…
Căci iată că a trecut iarna; a încetat ploaia şi s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării şi se aude glasul turturelei în câmpiile noastre. Se pârguiesc roadele în smochin, şi viile înflorite îşi răspândesc mirosul. (Cântarea cântărilor 2:11-14)

Dragoste pentru acasă

În autobus, un cuplu în vârstă și o tânăra. El, înalt, subțirel, purtând o pălărie și maniere care par preluate din vremuri cu berline, crinolină și monton, vremuri în care toamna arămie DSC_0492colora atmosfera suficient, fără să fie nevoie să spele cu ploaia străzile pline de noroi ale caracterelor noastre. Ea, cu mult mai scundă decât domnul, cu o privire capruie, în care dacă se oglindește soarele ai impresia că ar putea topi mierea, cu o voce care mângâie, singura competiție a zambetului fiind culorile jucăușe de pe rochia înflorată de catifea. Se eliberează un loc. Cu un gest protector, el, o lasă pe ea să se odihnească în timp ce cuplul de îndrăgostiți se țin de mâna.

În fața blocului, un parc acoperit de toamnă. Mici păsărele zglobii se bucură de ultimele clipe calde de octombrie. Cu o viteză și o încredere profesionistă, o fetiță cu bucle blonde își dă drumul gata de decolare pe trotuar. Pe bancă, stă bunica care își supraveghează nepoțeii atent. Are grijă ca fiecare pas să fie în siguranță. Frățiorul cel mic, o trage de mânecă și îi șoptește la ureche. Bunica caută în geantă, dar bomboana era una singură… Fetița, își lasă „avionul” aterizat lângă banca și privește confuză cum se va rezolva dilema. Frățiorul cel mic, o privește și îi întinde ei bomboana. Tânăra, trece zâmbind pe lângă cei 3, grăbindu-se spre ceea ce avea de rezolvat în ziua respectivă.

În fața unei universități, tânăra ajunge la destinație. Așteaptă rezultatele unui examen cu emoție. Erau ani de muncă, de nopți, de vise și speranțe care puteau fi strivite ca în alte dați de 3 secunde în care își citea numele. Se afișează rezultatele. Cu lacrimi în ochi, se caută pe lista „respins”. Nu se regăsește, așa că fără pesimismul inițial, își face curajul să se uite pe lista admișilor. Era chiar ea, cea care stătea pe locul numărul 13 în sală, era cap de listă,  era prima…dar nu pentru ca avea un merit, ci pentru că Cineva i-a îndeplinit fiecare promisiune. Într-un salon de spital, al secției de psihiatrie, un pacient. Se aude o sonerie. Era pacientul chemând asistenta poate a nenumărata oară. Își smulse și aruncase iar branula. Asistenta, ia toată treaba de la capăt cu răbdare și fără reproș. Încearcă să pătrundă în mintea pacientului, explicându-i iar și iar toată povestea până acesta se liniștește. Probabil în câteva minute, va fi nevoie să o facă iar… Tânăra  surprinde scena împreună cu noii ei colegi de grupă și zâmbește iar gândindu-se la răbdarea pe care asistenta o afișează. În sala de spectacole, se aude o vioara. Băiețelul, încearcă să își repete pentru prima oară împreună cu pianul cântecelul. În sală, o mamă filmează cu emoție momentul. E pentru tata, care lucrează departe pentru a-și susține băiețelul în visul său. Într-o țară îndepărtată, un misionar își oferă ultimele medicamente familiei afectate de boală. Pe un front, un soldat își sărută poza cu cei dragi de acasă și se aruncă în lupta. Într-un birou, o doamnă își trage jaluzelele că să nu vadă cât a trecut din timpul peste program și se așază înapoi la birou încercând să termine și munca colegei despre care știe că are anumite probleme acasă.

Uneori, mă întreb dacă aceste imagini nu sunt preluate din vreo utopie, din vreo irealitate, dintr-un basm scris de un autor realist. Un fel de paradox, praf de pușcă cu miere. Toate aceste povești însă, au un sâmbure comun. Ceva, o forță, absolut impresionantă ne face pe noi, suflete murdare să lăsăm pentru un moment instinctul de a ne pune pe noi înșine pe prim-plan și cele 4 camere ale noastre făuresc în noi un strop de divinitate…E împlinirea cele mai mari porunci, poruncă regăsită în orice religie, în orice carte, în orice sfat filozofic, un principiu de bază care până si pentru cei care nu cred în divinitate, stă ca regula nescrisă. Un strop care pune lumea în mișcare și care ne face să pornim războaie, să ne reconfiguram toată atenția spre binele celuilalt și să ignorăm măcar pentru o clipă interesele personale, să suferim, să ne bucurăm sincer, să dăm din ce e al nostru, resurse, timp, artă, emoție.

Neurobiologic s-a constatat că intensitatea biocurenților din anumite zone cerebrale devin mai active fără a putea localiza clar un centru nervos al iubirii în creier. Ceea ce confirmă: dragostea este un strop…strop de divinitate, neînțeles, care întrece orice lege fizică, chimică, biologică. Un strop venit din atemporal, plantat în noi de un izvor ce poartă numele de „dragoste de Dumnezeu”. Izvor, capabil să construiască un univers întreg, galaxii și constelații, să împletească destine, să dea viață unui pumn de lut, să creeze din coasta lui un ajutor potrivit, să îi dea în stăpânire popoare și să ii promită că sămânța lui va fi ca nisipul mării. Să izbăvească în deșert cu mana cerească, să vindece orice boală, să aibă leac pentru orice durere, să ierte orice nelegiuire, orice gând murdar, orice nesupunere.

Pe un deal verde-crud, 3 cruci. Deasupra unei cruci, erau scrise 4 litere: INRI. Un deal, pătat de sânge nevinovat, un Dumnezeu făcând sacrificiul suprem, Izvorul oferindu-se pe sine însuși pentru ca noi, restul picăturilor, să avem viață eternă împreună cu El, să ne întoarcem în atemporal. O dragoste care a suportat batjocuri, durere, suferință pentru ca eu și tu să putem să oferim mai departe ceea ce El a lăsat în noi: dragoste. Pentru ca eu și tu să ne iubim unul pe celălalt, ca pe noi înșine. Aceasta e misiunea primită, forță nedescrisă care de peste 2000 de ani ne cheamă să O ascultăm iar noi ne sfâșiem zilnic. Capabilă să ierte, să mântuiască, să binecuvânteze, să protejeze, să lupte cu noi și să biruiască orice încercare. Dragostea lui Dumnezeu față de noi, ne înconjoară în fiecare moment. Trebuie doar să știm să o vedem în viața noastră, să o împărțim cu cel de lângă noi sau să o vedem în fiecare frunză colorată și copilași care se joacă în razele întârziate de afară…Și dacă va întrebați cine sunt personajele din povestea mea, am promis să țin secretul confirmând doar că tânăra sunt eu.

Vă iubesc și vă duc dorul!

Anatomia păcatului

         hand-holding-scalpel-canvas-art-18-x-24 Era prima intervenție de acest fel, deci fiecare pas trebuia studiat cu atenție deosebită. Cazul era foarte comun, însă fără tratament. În înțelepciunea Sa, Medicul are un plan pentru vindecare. Se alege pacientul și se așază pe masa de operație. Zona supusă intervenției este pregătită, curățată ca nici un microb să nu pătrundă, ca nimic să nu pună în primejdie recuperarea de după. Urma să se efectueze operația unui suflet. Se ia un bisturiu și se face o incizie nu foarte adâncă, pentru a descoperi fiecare strat. Primul strat era cel pe care îl afișează eul, acea masca a perfecțiunii false, acel zid de moralitate putredă, închistată într-o pâclă neagră, numită păcat. Aici avem carieră perfectă fără probleme, fără greutăți, în care fiecare devine ceea ce și-a dorit și toată lumea lucrează în corectitudine maximă. Aici găsim șeful care își respectă angajații în aparență, familia care nu are puncte de vedere diferite niciodată, care nu poartă discuții în contradictoriu, jocul de cuvinte pe care îl spunem la întrebarea: „Cum ești?”, hainele extravagante pentru a ne impresiona scena considerată plină de adversari. O zona de utopie, în care personajul prinicipal este un exemplu pentru toți, ceilalți fiind obligați să preia modelul. Doctorul a denumit acest strat, IPOCRIZIE. Era primul strat al păcatului. Astfel, acest strat trebuia eliminat urgent și găsită o posibilitate pentru a inhiba dezvoltarea lui ulterioară.
Bisturiul pătrunde mai adânc. Ne aflăm în al doilea strat al sufletului, un strat care nu e atât de vizibil ochiului public. Acesta poate fi observat de cei apropiați, de prieteni, de prea puține persoane pe care le alegem cu atenție, care trebuie să se ridice la anumite standarde personale. E zona gândurilor noastre, a celor care ne înconjoară mintea când rămânem doar cu noi înșine. A dorințelor, a ambițiilor, a orgoliului. A răzbunării, a nervilor, a reacțiilor impulsive, a detașării, a vorbelor rostite în ascuns, a secretelor ascunse, a greșelilor. Era, poate, una din rădăcinile bolii, unul dintre straturile importante de eliminat pentru vindecare. Doctorul a denumit acest strat ÎMPIETRIREA. Astfel, printr-o incizie mai adâncă, este eliminat și acest strat în speranța vindecării.

Al treilea strat, era o cavitate. Un spațiu gol, cu formă de arteră. Un spațiu aparent sănătos, care a fost virusat cu această boală grea, care își pierduse scopul inițial. Un vas de sânge sterp, care datorită anemiei cauzate, ducea la toate celelalte simptome și la agravarea bolii. Am descoperit exact ceea ce cauza această boală: lipsa de sânge. Dar, nu era vorba de orice sânge. Era vorba de un sânge pur, cu un anticorp special, numit „dragoste deplină” care să combată această maladie. Era un singur posibil donator pentru acest tratament care trebuia sacrificat. Acest singur posibil donator era chiar Doctorul Suprem. Acest sânge sfânt, pur, a fost obținut la cruce și a salvat omenirea de la cea mai gravă boală, a dat viață lumii întregi și am fost înconjurați de cea mai perfectă și eficace apărare în față oricărui simptom al bolii: DRAGOSTEA DE DUMNEZEU.

Marcu 2:17 „Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Isaia 52: 4-5  „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

Iona cu „A”

            Mă simt închis într-un interior fără scăpare;  lumina nu poate trece prin pâcla neagră și lipicioasă, îmi arde chiar și cel mai rece gând. Simt doar un vid continuu, oboseala pe care o simți când aștepți ceva. Astepti, iar dacă cândva vine, vei fi prea obosit de atâta așteptare. Îmi simt gura îmbâcsită de plictiseală. Sunt bolnav, mi-a fost infectată inima cu nemulțumire. Uneori, aud oameni care îmi spun că s-au tratat, că e posibil, că există leac… Prefer să mă adâncesc în ura mea, în boala mea. Lăsați-mă să îmi plâng rănile, să mă răzvrătesc. Și dacă îi infectez pe ceilalți? Nu e toată lumea această plină de „burți de peste”? Am renunțat să îmi doresc să construiesc bănci în mijlocul mării. Sunt bolnav terminal, mi s-a acoperit privirea. Boala perfidă, a început ușor, prima dată pătrunzându-mi auzul. Apoi, mi-a amuțit vorba. A migrat și mi-a blocat gesturile, atacându-mi mintea. După ce s-a asigurat că mă conduce, m-a adus în stadiul terminal, s-a încoronat regină în inima mea. Iar acum? Acum sunt aproape fără șansă…
       Scăpare? Cine ar mai crede că în starea în care sunt mai poate fi făcut ceva? Poate pentru ceilalti…ceilalți care nu s-au mânjit atât de tare. Dar eu? Cine mai crede în asemenea lucruri…un deal, o cruce, un om, o jertfă, sânge…
      Dar, cine eram eu? Stai, eu eram Iona! Da, Iona eram eu. Îmi amintesc de parcă ar fi vorba de o altă persoană, neputincios fiind sa ma regăsesc. Eram fiu de rege. În împărăție, Tatăl meu avea un loc pentru fiecare. Mi-a spus că am de așteptat puțină vreme și ea va fi a mea. Dar într-o lume înconjurată de mare cum să nu îți dorești să fi pescar? Mi-am dorit să fiu pescar și să prind peștele cel mare. Ca in carte. Ca la școală. Nu poți fi pescar și rege. Mirosul de pește a început să îmi impregneze hainele și din straiele de împărat, am ajuns în zdrențe. Credeam eu că mă voi îmbolnăvi? Până când mirosul m-a cuprins atât de tare, încât am ajuns fără scăpare. Am nesocotit Voia Tatălui meu. Am fost trimis să împărățesc cetatea de aici, să fiu pregătit pentru lucrurile viitoare…sa rămân curat, oricât de frumoasă și sclipitoare părea marea. M-am lăsat amăgit de blândețea ei în zilele cu soare, ca să înțeleg cât de tulburătoare poate fi în furtuni.
           Marea e o moara…în ea intră destine și se macină ajungând praf. Ca in carte.
Marea sclipește, dar sclipirea să e doar că o sticluța de otravă gata să strivească suflarea ta. Marea pătrunde timid, prima dată un mal, apoi altul… a pătruns prima dată prin faptul că am uitat să îi mai mulțumesc Tatălui pentru cetate..am început să mă simt singur, dar nu pentru că El mă părăsise, ci pentru că eu eram bolnav. Am renunțat să îi mai vorbesc. Cuvântul Tatălui meu? Cine avea vreme pentru asta când marea își aruncă talazurile? Frații mei care îi slujesc în împărăție ?  Îi vedeam niște oameni lipsiți de curaj, sigur de asta se fereau ei de mare… Încet păcatul m-a cuprins întreg. Am plecat de acasă, în nebunia mea am spus că voi fi pescar și voi fugi după peștele meu mare. M-am aruncat în apa și am lăsat-o să mă cuprindă. Cu puterea ei, valurile m-au înghițit și mi-au împresurat respirațiile. Simțeam că nu mai e scăpare. L-am strigat pe Tata și mi-am amintit de leac. Mi-am amintit că există un sânge care îți poate da salvare. Mi-am curățit hainele, mi-am vărsat otrava din suflet, mi-am îndreptat privirea. În smerenie, am învățat să mă închin Tatălui, să îi vorbesc de acolo din adâncuri.
         Acum, iată! Sunt înghițit! Nu era suficientă marea, acum sunt captiv fără vreo ieșire? Unde e promisiunea Lui că nu mă va părăsi? Măcar de era să mor, acum mă aflu iar într-o burtă de pește. Ca în carte! De ce acest amarnic chin, această agonie, acest întuneric care mă înconjoară? De ce nu mă putea lua chiar în împărăția Lui înapoi la loc de cinste? Îmi sunt cuprinse toate gândurile, întrebarea care răsuna cu ecou prin cele 4 camere ale inimii mele era “de ce eu, tata?”. Eram orb să înțeleg că burta de pește e doar un loc unde eu pot supraviețui valurilor de afară, că din negura aceea, eu pot scăpa doar făcând Voia Lui. Că în mare eu m-am aruncat, iar în mare… nu poți trăi decât în burți de pești. Că nu poți birui marea și nici să o conduci dacă o lași să te cuprindă. Dar iată, aud un ecou…e Tata. Am fost găsit bolnav, orb și murdar dar acum El mi-a promis: încă puțină vreme și mă va duce acasă…
   Iona 2:1-7:  Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, din pântecele  peştelui şi a zis: „În strâmtorarea mea, am chemat  pe Domnul şi m-a ascultat; din mijlocul Locuinţei morţilor am strigat şi mi-ai auzit glasul.
Şi totuşi mă aruncaseşi  în adânc, în inima mării, şi râurile de apă mă înconjuraseră; toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine.  Ziceam: ‘Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăşi voi vedea Templul  Tău cel sfânt”. Apele m-au acoperit  până aproape să-mi ia viaţa, adâncul m-a învăluit, papura
s-a împletit în jurul capului meu. M-am coborât până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie, dar Tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu! Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt. 

Piele arsă în Veneția

      Stai la soare având impresia că va acționa asupra sentimentelor ca și cu pielea ta: o va arde și după, încet, încet, o vei pierde părticică cu părticică.Ai impresia că arzându-le, te vei descuama, le vei smulge și o altă piele va crește iar…o piele nouă, sentimente noi. Te comporți ca un copil mic care după o zi de joacă fără

3e668238e7930909dd5a1c0a4fc27d98pălărie în cap, neagă că îl doare fiecare atingere pentru că și-a ars pielea… Cam așa ne comportăm și noi oamenii mari: ca niște copii după o zi de joacă. Și aici e paradoxul, ne dorim să scăpam de copilul din noi, ca să ajungem niște copii care se joacă în soare și se ard, având impresia ca adrenalină trăită de faptul că nu îți asculți Părintele, va compensa arsura ta. Dar fiecare atingere doare, așa că încerci să îndepărtezi tot ce te-ar putea atinge: situații, oameni, străzi, poze, piese, păpădii…mai ales păpădii: le culegi ca să le sufli în vânt. Și îndepărtând tot, ai senzația de vid, de geneză, de început. Ai impresia că te închizi în interior, că îți creezi propria crustă la rană, că te poți coagula singur din lumea exterioară. Că te afli iar în lichidul amniotic, că e cald și întuneric și în burta mamei e bine. Sau că te afli într-o crisalidă, iarna trece, primăvara vine… Cliché! Iar ajungem, ajungem iar la soare: din omida care vrea să mănânce tot ce are în jur cu lăcomie la cea mai blândă etapă a existenței, la puterea de a fi naiv și pur, la cel care poate zbura peste oceane dar poate fi strivit de un deget.

Să ne întoarcem la copilul nostru. Copilul nostru, e grăbit. Își leagă șireturile și iese fugind din casă, nu ascultă niciodată când îl avertizează Părintele. Nu are timp, are de luptat cu balauri și de trecut prin lupte grele, își propune să cucerească fiecare cetate azi! Mâine? Mâine nu se știe ce va fi. Dar azi el vrea să cucerească lumea. Prinde încredere în forțele lui, se înaltă, se împrietenește cu alți copii care uneori îl trădează în negocierile castelului, alteori îl ajută să salveze prințesa. În tot acest timp, nu prevede durerea ce va veni când vine seară: soarele îi va arde pielea, iar Părintele va trebui să îl atingă, ca să știe data viitoare să se ferească de soare. Până la urmă, ce vina are el? Își dorea doar să ajungă în spațiu, să cucerească un castel, să salveze o prințesa sau mai multe, să treacă marea cu barcă din hârtie. Nu așa suntem și noi oamenii mari? Ne încumetam să ne luăm cea mai mare casă, cea mai frumoasă soție, să terminăm cea mai bună facultate, să luăm cea mai mare notă. Suntem mai copii decât copiii, regulile lor sunt simple și stabilite dinainte să numim pământul: „pământ”- ei se ceartă, ei se împacă. Noi oamenii mari, suntem raționali. Purtăm otravă în suflet, orgolii, mândrie, păstrăm cuțite sub limbă pe care le lansăm perspicace, ne vânăm adversarul cu lascivitate de felină. Dar soarele… soarele vede tot. El urmărește și arde, nu iartă pe nimeni: copil, om mare, om nins…El topește și arde.

Așa avem impresia noi oamenii mari, ne amintim de perioada copilăriei: după ce ne-am jucat, ne întoarcem la părinți și ei ne ajută să ne calmăm arsurile cu emoliente. Așa căutăm și noi oamenii mari emoliente, le căutăm și le dorim. Avem impresia că cel mai înalt titlu este cel care ne ajută să ne alinăm arsurile, că cea mai scumpă mașină ne face să plângem mai puțin, că cea mai albă casă ne albește și gândurile. Dar de fiecare data apare un emolient mai bun, mai pur, mai natural în aparențe. Și ne aflăm într-o luptă fără sfârșit să câștigăm hârtii să ne luăm emoliente mai bune. Dar asta e paradoxul cu emolientele acestea: cu cât mai bune, cu atât dorim mai multe, cu atât ne adâncește arsura mai tare, pentru ca nu ne întoarcem la problemă: am ieșit fără pălărie în soare.

Astfel, după ce ai ajuns om mare, stai în soare. Și speri că îți va arde sentimentele și tu le vei smulge strat cu strat. Și te vei întoarce la Părinte, care te va alină la cu un emolient, după o rețetă specială, scrisă de El. Așa fac unii oameni mari. Oamenii mari sunt specii ciudate. Fiecare specie se întoarce la un alt soi de copil mic. Nimeni nu poate cataloga câte feluri de oameni mari există. Nici măcar câte feluri de Părinți își numesc oamenii mari. Unii au sute, alții spun că ei s-au născut mari și nu au fost niciodată copii, că Părinții nu există. Că e o închipuire a copiilor mici.

Aceștia sunt oamenii mari care își ard sentimentele în soare. Mai este în schimb un fel de a-ți arde sentimentele: le îneci. Oamenii mari au o superputere moștenită de la copiii mici: plâng. Și vărsa râuri întregi, până acolo încât dacă fiecare om și-ar lăsa lacrimile din suflet, fiecare oraș ar fi Veneția. Lumea ar fi o Veneție imensă, cu bărci cu care putem traversa străzi, autostrăzi și poduri…deși podurile nu ar fi necesare dacă tot orașul e înconjurat de apa, dar așa fac oamenii mari: găsesc lucruri fără preț și încearcă să obțină profit, au impresia că pot schimbă jocul în timpul mersului, fără să realizeze că fiecare mutare e îngăduită. Și plâng, plâng, plâng, până fiecare picătură de apa din corp e transformată în emoție.

Alți oameni mari, transformă emoțiile în piatră. Unii le transformă în aur, alții în roci dure, intransigente, prin care nici soarele, nici apa, nici pielea nu poate trece. Așa se întâmplă cu cei mai mulți oameni mari. Se transformă într-o rocă, într-un stâlp de sare. Se uită în spate, merg cu privire spre ce au lăsat în urmă, nu spre ce au înainte. Iar asta îi transformă în sare. În multă sare, dură, neînduplecată, într-o rocă fără scăpare.

Însă nu toți oamenii mari fac parte din aceste categorii…oamenii mari pe care îi cunosc eu își transformă lacrimile în artă. Plâng cuvinte, lasă slove pe obraz, varsă sinonime pe pământ. Își pătează pernele în fiecare noapte cu cerneală. Iau acuarele și pictează tot ceea ce cred ei ca le alină privirea: un câmp cu maci, o noapte înstelată, chipul iubit. Se trezesc în miezul nopții și mângâie clapele pianului, Liszt, Chopin, Bach, Mozart… le auzi privirea îndrăgostită de instrumentul lor, le auzi pașii care sunt în funcție de starea din suflet: Allegro, Andante, Presto sau Larghissimo.

Lumea din jur e o lume a oamenilor mari în care podurile se află în fiecare râu, lacrimile se ascund, fiecare se laudă cu emolientul lui și copiii sunt considerați prea mici să înțeleagă asta.

Așa o fi. Ce știu eu? Nici nu știu de ce simt că și eu aș fi un om mare. Eu sunt doar un copil mic care se arde pentru prima data în soare și așteaptă să ajungă acasă unde va găsi alinare.